Armura războinicului

ARMURĂ, armuri, s. f. 1. Echipament metalic pentru protecţia individuală a unui războinic din antichitate şi din evul mediu. 2. Mod de împletire a firelor de urzeală cu firele de bătătură într-o ţesătură. 3. Înveliş protector al unui cablu electric. 4. Totalitatea semnelor de alteraţie aşezate la începutul unui portativ, care indică tonalitatea lucrării muzicale respective; armătură. (DEX)

Sună atât de simplu… Dar cuvintele nu sunt ceva dat. Odată întâlnite, acestea nu sunt înţelese instantaneu, este necesară o explicare a lor. Dar cum poţi explica ceva fără a te folosi de alte cuvinte? Imaginaţi-vă că sunteţi într-un loc în care oamenii nu ştiu niciuna din limbile pe care le ştiţi voi. Vreţi apă? Vreţi mâncare? Cum cereţi aceste lucruri? Cum puteţi să explicaţi altora despre nevoile voastre, despre grijile voastre? Dar dacă oamenii întâlniţi încep să vorbească cu voi tocmai când sunteţi atacaţi de un animal: „Bin mog g’thazag cha”. Cum întâmpinaţi o asemenea declaraţie? Cu „Zug-zug”? „Dabu”? „Kagh”?

Cuvintele nu sunt înţelese instantaneu, sunt un proces mental, sunt elementele care readuc în prim-planul gândirii nişte experienţe anterioare, nişte combinări sau recombinări ale unor elemente întâlnite anterior. Un simplu cuvânt este de fapt o experienţă de viaţă. De aceea, „la început a fost Cuvântul”. Pentru că doar aşa se poate aduce în imediat ceva ce poate fi cuprins iniţial numai cu gândirea. Şi, o dată ce ai cuprins în cuvânt o experienţă, oricât de banală ar fi ea, cuvântul limitează experienţa respectivă, nu mai este o idee, este o copie infidelă, o copie care oglindeşte doar o mică parte a ideii. „Uau” poate arăta uimirea, dar nu arată uimirea mistică. Doar tăcerea arată uimirea mistică. „Ahh…” arată tristeţea, dezamăgirea, dar şi învăţături trase. Poate fi şi ultimul cuvânt înainte de moarte.

Dar înainte de a muri, trebuie să faci tot ce poţi pentru a supravieţui. Începi prin a mârâi: „mrrrrrr”… acesta e zidul tău, este felul tău de a spune că eşti pregătit pentru orice ca nimic nu poate ajunge la tine fără să aibă de suferit. Iar când eşti gata de atac… „arrrrrrr”… este felul tău de a anunţa eliberarea energiei interne, de a spune „Te atac. Ţine-te bine!”. Ataci cu „arrrrr”, te protejezi cu „mrrrr”… aşadar o asociere: „arrrmmmrrr”… „armură”. Armura nu înseamnă numai protecţie, înseamnă şi armă. Arma şi armura sunt unul şi acelaşi lucru, un tot unitar. Iar dacă „mur” înseamnă zid, de ce să nu spunem arm-mur (alt cuvânt care putea deriva de aici este francezul „armoire”, loc în care puteau fi păstrate armele şi armurile). Latina, deşi imperfectă (derivând şi ea dintr-o altă limbă), are un cuvânt mai frumos, mai plin de substanţă, pentru armură, „armatura”, „arma”+”tura” (tămâie? aromă?)=”arma care te înveleşte”.

Tier11

Armura este un aliat important al oricărui războinic, dar este ceva static, ceva ce nu poate lucra pentru tine dacă nu ştii să o foloseşti. Iar armura este cu atât mai importantă cu cât este făcută din elementele unor eroi, sau chiar duşmani, căzuţi în luptă, pentru că armura eroului sau duşmanului este impregnată cu puterea acestuia, cu sufletul lui. Armura nu este ceva dat, este ceva ce trebuie înţeles, este experienţa de viaţă adunată de la ceilalţi eroi care au învăţat ceva. Prin purtarea armurii, îi porţi alături de tine pe toţi cei care au învăţat să lupte în acea armură. Armura trebuie păstrată mereu lucitoare, trebuie să reziste timpului, pentru că acea armură, purtată de mulţi eroi înaintea ta, are şansa de a acoperi toate sensurile cuvântului „apărare”, toate sensurile cuvântului „atac”, devenind astfel nu doar un cuvânt, ci „Cuvântul”, cea mai apropiată copie a Idealului.

amura < armure (franceza veche) < armatura (latina: echipament, armură, trupa) < armatio (latina) < armatus (om înarmat, soldat, armat, echipat) < armare (latina: echipat, mână) < arma (latină) < *ar- (proto-indo-europeana)