Despre onoare

„Onoare” nu este un cuvânt, este o valoare. Din păcate, în prezent, când se vorbeşte despre onoare, aceasta este văzută în relaţie cu ceva extern – cu o carte de reguli ce trebuie respectate -, sau cu faima, cu laudele societăţii în care trăim.

Onoarea trebuie să fie însă ceva interior. De asemenea, aceasta nu este atributul exclusiv al războinicilor sau al nobilimii, nu merge mână în mână cu aurul sau cu succesul între semeni.

Onoarea este mai mult decât toate acestea – este o împăcare a sinelui (felul cum îţi defineşti identitatea şi cum o expui în raport cu ceilalţi) cu conştiinţa (o „instanţă supremă” interioară care analizează toate acţiunile în termeni de bine sau rău). Problema este că pentru a se ajunge la echilibrul acesta, conştiinţa nu trebuie să fie defectă, nu trebuie să fie pervertită de societate, de imediat. Legile conştiinţei se definesc în raport cu un absolut, cu o lume ideală, în care nu vorbim despre „binele în viziunea lui…”, „frumosul, aşa cum e văzut de…”, „iubirea lui… faţă de posteriorul ei”, ci despre Bine, Frumos, Iubire, Rău (era cât pe ce să enumăr aici şi „Ură”, dar ura ţine de sine şi nu de conştiinţă).

Din păcate, nu este imposibil ca astfel de legi ale conştiinţei să intre în conflict cu legile societăţii, dar asta ţine de defectele societăţii, şi nu de conştiinţă. În momentul în care ascultăm însă de conştiinţă şi ne comportăm cu onoare, nicio pedeapsă exterioară nu ar trebui să ne facă să ne simţim prost, deoarece împăcarea sinelui cu conştiinţa ar trebui să treacă dincolo de imediat, de realitatea imediată, de durerile fizice.

Din nefericire însă, într-o lume în care „până şi medicamentele amare sunt învelite în zahăr”, este foarte uşor să calci peste onoarea proprie pentru a apuca şi ziua de mâine „mândru şi frumos”. Societatea în care trăim ne permite de asemenea (aş putea spune chiar că ne încurajează) să îi călcăm pe ceilalţi în picioare fără a fi văzuţi, pentru a obţine diverse avantaje.

Doar legile par (şi ţin să subliniez că doar par) să menţină ordinea în societate. Dar în momentul în care oamenii ştiu că nu sunt văzuţi, cei mai mulţi nu se pot abţine să nu fure, să nu înşele, să nu omoare.

De aceea este nevoie de onoare. Comportamentul onorabil trebuie să existe oriunde şi în orice condiţii exterioare, indiferent de ameninţarea legilor. Nu te comporţi onorabil atunci când realizezi ceva ştiind că eşti urmărit şi ameninţat cu amendă sau închisoare în cazul în care nu respecţi legile. Te comporţi onorabil în orice situaţie, chiar şi atunci când acţiunile tale nu sunt văzute de ochi exteriori.

Aşadar, în „mantra” de dimineaţă, „M-am născut erou şi vreau să arăt lumii că sunt erou!”, ar trebui să adăugăm şi „Mă voi comporta onorabil şi voi fi corect atât faţă de mine, cât şi faţă de ceilalţi”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *