Moartea lui Durotan, şeful clanului Lupilor de Gheaţă şi tatăl lui Thrall

[Durotan, şeful clanului Frostwolf, era un orc demn, curajos şi mândru de clanul său. Aflând despre magia neagră practicată de Gul’dan, ucenicul lui Ner’zhul, Durotan îndrăzneşte să se opună acestuia. Drept răspuns, Gul’dan îl exilează pe acesta, în speranţa că va rămâne liniştit în munţii Alterac. Deşi oamenii săi au ce mânca tot anul, Durotan decide că ţine de onoarea clanului său să găsească o cale prin care să elimine genocidul la care orcii vor fi supuşi de Consiliul Nălucă condus de vrăjitor. Decide astfel să-i povestească lui Orgrim Doomhammer, un vechi prieten căruia i-a salvat de multe ori viaţa, despre uneltirile vrăjitorului. După ce i se povesteşte despre trădarea lui Gul’dan, Doomhammer decide să îl protejeze pe Durotan până în momentul în care va fi sigur că a adus de partea sa şi pe ceilalţi orci.

Cu toate acestea, în drumul spre adăpostul pregătit de Doomhammer, Durotan şi familia sa devin ţinta unui atac mişelesc.]

Străjerul nu spuse nimic în timp ce îi conduse afară din tabără, iar apoi pe o distanţă de câţiva kilometri prin pădurile dimprejur. Fireşte, luminişul spre care îi conduse era retras şi de un verde proaspăt. Durotan auzi susurul apei. Se întoarse spre Draka.

– Ştiam că vechiul meu prieten e demn de încredere, spuse el. Nu peste mult timp…

Atunci Durotan îngheţă. Auzise un alt zgomot în afară de pleoscăitul pârâului din apropiere. Era pocnetul unei rămurele sub un picior greu…

Îşi urlă strigătul de bătălie şi întinse mâna spre secure. Înainte să poată măcar să apuce mânerul, asasinii se năpustiră asupra lui. Durotan auzi ţipătul ascuţit de mânie al Drakăi, dar nu pierdu nici măcar o clipă pentru a-i sări în ajutor. Cu coada ochiului îl văzu pe Sharptooth sărind asupra unuia dintre atacatori, aruncându-l la pământ.

Veniseră tiptil, fără măcar vreun strop din mândria de a vâna, care era parte integrantă din onoarea orcilor. Aceştia erau asasini, cei mai josnici dintre josnici, viermii de sub picior. Cu excepţia că aceşti viermi erau pretutindeni şi a faptului că, deşi gurile lor rămâneau închise în liniştea aceea nefirească, armele lor vorbeau cu limbi hotărâte.

O secure muşcă adânc în coapsa stângă a lui Durotan, iar el căzu. Sânge cald îi şiroi în jos pe picior, dar el se răsuci şi întinse mâinile goale, încercând cu disperare să-l sugrume pe cel ce voia să îl ucidă. Se holbă în sus spre o faţă înspăimântător de lipsită de mânia sănătoasă şi cinstită a orcilor , de orice sentiment de orice fel. Adversarul său ridică din nou securea. Adunând toate fărâmele de putere ce-i mai rămăseseră, Durotan îşi strânse mâinile în jurul gâtului orcului. Acum viermele dădu într-adevăr dovadă de sentimente când lăsă să cadă securea şi încercă să-şi desfacă de pe gât degetele groase şi puternice ale lui Durotan.

Un urlet scurt şi ascuţit, apoi linişte. Sharptooth căzuse, Durotan nu avu nevoie să se uite şi să vadă. O mai auzea încă pe tovarăşa lui mormăind obscenităţi la adresa orcului care, Durotan ştia, avea să o ucidă. Iar apoi, un zgomot ce îl făcu să se înfioreze de teamă străpunse aerul: ţipătul de groază al micului său fiu.

Nu îmi vor ucide fiul! Gândul îi dădu puteri înnoite lui Durotan, şi cu un răget, în ciuda faptului că viaţa îl părăsea o dată cu sângele ce curgea şuvoi din artera tăiată de la picior, ţâşni în sus şi reuşi să îl prindă pe adversarul său sub greutatea imensă a corpului. Acum asasinul se zbătea, cu adevărat îngrozit. Durotan apăsă tare cu amândouă mâinile şi simţi pocnetul satisfăcător al gâtului sub palmele sale.

– Nu!

Vocea aparţinea străjerului trădător, orcului care îi trădase. Era îngrozit de-a binelea, precum oamenii.

– Nu, eu sunt de-al vostru, ei sunt ţinta…

Durotan privi în sus, la timp pentru a vedea un asasin uriaş rotind într-un arc neted, precis, o spadă aproape mai mare decât el. Străjerul personal al lui Doomhammer nu avu nicio şansă. Sabia tăie drept prin gâtul trădătorului, iar când capul retezat şi însângerat zbură pe lângă el, Durotan putu vedea încă şocul şi surpriza de pe chipul străjerului mort.

Se întoarse să îşi apere perechea, dar era prea târziu. Durotan strigă tare de furie şi de durere cruntă văzând trupul nemişcat, aproape ciopârţit în bucăţi, ce zăcea pe pământul pădurii într-o baltă crescândă de sânge. Cel ce o ucisese se întrezărea asupra ei, iar acum îşi întoarse atenţia înspre Durotan.

Într-o bătălie dreaptă, Durotan le-ar fi ţinut piept oricăror trei dintre ei. Dar grav rănit cum era, fără nicio armă în afară de mâinile-i goale, ştia că avea să moară. Nu încercă să se apere. În schimb, din pur instinct, se întinse spre mica legătură care era copilul său.

Şi se holbă prosteşte la sângele ce ţăşnea ca un izvor din propriu-i umăr. Reflexele lui erau tot mai încetinite din cauza lipsei de sânge, şi, înainte să poată reacţiona măcar, braţul său stâng se alătură celui drept, ce zăcea deja, zvâcnind, pe jos. Viermii nu voiau să-l lase nici măcar să îşi mai ţină încă o dată fiul în braţe.

Piciorul rănit nu îl mai putu susţine. Durotan se prăvăli înainte. Faţa lui era la câţiva centimetri de cea a fiului său. Inima lui de războinic puternic fu sfâşiată la vederea expresiei de pe chipul copilului, o expresie de confuzie şi teroare totale.

-Ia… copilul, spuse el cu o voce răguşită, uimit că putea măcar să vorbească.

Asasinul se apropie, aplecându-se pentru ca Durotan să îl poată vedea. Îl scuipă în ochi pe Durotan. Preţ de o clipă, Durotan se temu că viermele avea să îi străpungă copilul cu sabia chiar în faţa ochilor lui, ai tatălui său.

-Vom lăsa copilul în seama creaturilor pădurii, mârâi asasinul. Poate o să apuci să vezi cum îl sfâşie în bucăţele.

Şi duşi fură, la fel de tiptil cum veniseră. Durotan clipi, simţindu-se ameţit şi dezorientat deoarece sângele îi părăsea, râuri-râuri, trupul. Încercă din nou să se mişte şi nu izbuti. Putea doar să se holbeze cu vederea-i din ce în ce mai slabă la fiul său, la pieptul lui micuţ agitat din cauza ţipetelor, la pumnii lui micuţi strânşi ce fluturau frenetic.

Draka… iubita mea… fiul meu cel micuţ… îmi pare atât de rău. Eu sunt de vină pentru toate astea…

Câmpul lui vizual începu să se micşoreze şi să se întunece. Imaginea copilului său începu să se stingă. Singura mângâiere pe care o avea Durotan, căpetenie a clanului Frostwolf, în timp ce viaţa-i se scurgea încet din el, era aceea de a şti că avea să moară înainte de a fi obligat să vadă, ca martor al unui oribil spectacol, cum fiul său e mâncat de viu de hămesitele fiare ale pădurii.

WARCRAFT – STAPANUL CLANURILOR (vol. 2) de Christie Golden

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *